Parteneriate culturale

POVESTEA FRUMOASEI DÎMBOVIŢA.

LACRIMA DE ARGINT. II.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea”

În care e vorba despre creaţie şi legile ei în lumea artei marionetelor. Proiectul legendei fumoasei Dîmboviţa continuă.

Ai zice că un spectacol de teatru, deci şi cel de marionete, se naşte, epic,  în primul rând în mintea dramaturgului, apoi se dezvoltă spaţial şi temporal în sinapsele regizorului şi, odată schiţat într-o viziune scenică şi istorică, trece în mâinile actorilor şi este arătat publicului.  La marionetişti  drumul e şi mai lung, fiindcă se reîncepe creaţia de la sculptorul păpuşii, cel care o dăruieşte cu un posibil caracter, după care capătă realitate şi apartenenţă socială şi istorică prin expresia picturală a feţei, prin costumele şi accesoriile vestimentare. Montarea şi reglarea firelor este dată unui maestru care îi crează posibilităţile adecvate de exprimare prin limbaj corporal şi care o întroduce astfel în „reţeaua” simbiotică cu actorii. Aceştia, evident, fiecare după sufletul, talentul şi imaginaţia lui, vor încerca să o înţeleagă şi, învăţând unul de la celălalt vor atrage publicul în magia teatrului. Însă, atenţie, aşa cum ne spune doamna Carmen Mărginean, maestru marionetist din Arad: „păpuşa este partenerul altei păpuşi”; nu actorii sunt parteneri, ci păpuşile ce joacă în acelaşi spectacol, ele sunt Personajele (pe care publicul le aplaudă sau le detestă), „… motanul din Motanul încălțat este partenerul Țăranului care ajunge prinţ, dar nu este partenerul meu, al păpușarului, al marionetistului..” (1)

Cum spuneam în articolul din 25 aprilie (2), Povestea frumoasei Dîmboviţa are 5 personaje şi „o seamă” de… oiţe.  Cum legenda trecută în mâinile păpuşilor şi într-un spectacol de teatru şi într-un film, regizorul de teatru Ingrid Bonţa a trebuit să se înţeleagă cu regizorul filmului, Lucian Ţigănuş şi cu scenografa Valeria Cristia şi să plaseze legenda Dâmboviţei (în multiplele ei variante) undeva între Facerea Lumii şi năvălirile tătarilor după pradă în spaţiul vrâncean (3), deci, probabil prin secolul XIII, când „Prezenţa tătarilor la graniţele Moldovei a reprezentat „adevărata pacoste a acestei ţări”, cum afirma dezgustat sirianul Paul de Alep, la jumătatea secolului al XVII-lea.” (4)

Urmăream cu toţii evenimentele care măsurau  progresul proiectului: Lucian a desenat în 3D, poate mai potrivit este „a sculptat” capul unei fete moderne, sigură pe sine, provocatoare şi inocentă în acelaşi timp, potrivită pentru încercarea prin care va trece, între iubirea ei pentru Bucur şi tentaţia palatului Prinţului Malefic. Numele ei e Dâmboviţa. Ciobanul Bucur, prin contrast, se arată a fi un bărbat obişnuit, serios desigur, obişnuit să acţioneze doar dacă e nevoie şi să gândească la dragoste doar în perioadele lungi  ca acum, la sfârşit de an pastoral, când coboară oile de la munte (5).Prinţul Malefic primeşte de la sculptor o privire mai vicleană, o osatură a feţii mai ascuţită, făcându-ne de la început să îl bănuim de rele, dar şi el e lovit de dragoste la vederea frumoasei Dâmboviţa. Dimpotrivă, cei doi tătari mustăcioşi, răi şi prădalnici, fără conştiinţă  dar cam prostănaci, un fel de Thomson şi Thomson, detectivii din benzile desenate cu Tintin, au găsit în textul lui Ingrid o partitură comică cărora Lucian le-a creat două mutre de aiuriţi, până la urmă chiar simpatici. Cele nouă oiţe care apar în spectacol, chiar dacă sunt drăgălaşe, nu vă faceţi iluzii, ele sunt magice şi bagă spaima în tătari. Valeria le-a gândit şi creat cu simpatie, iar personajele legendei au fost îmbrăcate de ea cu costumele cele mai potrivite cu caracterul lor; le vom descrie mai detaliat după spectacol şi după film.

Cînd am întrebat-o pe Ingrid cît de greu poate fi azi să faci un spectacol de marionete „de succes”, a răspuns aşa:

„Nu mi-am pus până acum întrebarea de cât de greu e să faci spectacolul de succes, ci mai degrabă m-am întrebat dacă marioneta mai este de succes. Din cauza confuziei generale a publicului, creată de CIORĂPIȘTI- trupe care merg prin grădinițe cu spectacole simpliste cu ciorapi, respectiv păpuși tip bi-ba-bo- lumea crede că marionetele sunt la fel, și părinților le este teamă de inexpresivitate, static și plictis. Când lucrezi la un spectacol pentru copii, trebuie să te gândeşti la toate aceste aspecte. Acum fiind vorba de un spectacol de marionete, păpuşi pe fire, care se mișcă, gesticulează ca un om, având toate încheieturile mobile, cel mai expresiv tip de păpuşă, mânuibilă de un singur om, se mai adaugă câteva aspecte la care trebuie să fiu atentă. Cred că dacă povestea e bună, dacă spectacolul are umor, are magie, dinamism și este interactiv, va avea succes.”

La fel de important mi se pare însă că, dacă aţi vorbi cu Lucian despre termenul de „sculptură digitală”  a păpuşilor cu ajutorul unor softuri superspecializate şi, în final, despre cum vor fi ele „printate 3D” -cu o maşinărie care poate „tipări” orice în 3 dimensiuni din nişte materiale create special de chimiştii zilelor noastre- aţi afla că ceea ce face el este mult mai aproape de modelarea lutului. Artistul care lucrează în lut face ceea ce se spune adesea că ar fi făcut şi Creatorul: modifică cu inspiraţie parţi din boţul de lut cărora le dă o  formă care să fie cît mai aproape de intuiţia lui creativă. În programul lui, imaginaţi-vă pe ecran o minge  facută din  fire subţiri, împletite ca ochiuriile unei plase de pescuit şi pe care o puteţi roti şi îi puteţi aduce în faţă oricare parte. Programul 3D îi permite să tragă de fire şi să transforme mingea într-un cap de om şi din câteva ochiuri pe care le  trage şi le deformează, dă forma unui nas, la fel cu urechile, ochii .. e fascinant. Mai departe, să le faci feţele expresive, deja e problemă de cât de performant e softul, de talentul şi meşteşugul-măestria sculptorului.

„Păi eu nu lucrez pe meșteșuguri”, zice Lucian, „mai degrabă am o profesie, ba chiar mai multe pe care le-am explorat în decursul timpului cu succes, în film, în grafică, jocuri video sau în animație; ceea ce m-a apropiat de proiectul ăsta este poate faptul că până acla el nu am putut îmbina partea virtuală cu cea fizică în maniera în care să îmi pot vedea fizic personajele construite în mediul virtual jucând în realitate… și de fapt nici nu cred că există, până acuma cel puţin, vreo  documentare aprofundată a procesului de creare a unui spectacol de secol 21 cu reiterarea tuturor activităților artistice ce dau naștere acestei frumoase și uitate, din păcate,  arte : spectacolul de marionetă.

În una din zilele acestea eram la teatru când urma să se ţină una din primele repetiţii pe text cu distribuţia completă.

Actorii din Grecia Antică, actorii ambulanţi ai Evului Mediu şi marile stele de cinema americane de Hollywood, erau capabili să recite, să cânte, să danseze şi chiar să demonstreze uneori calităţi acrobatice, definind un anume tip de actor complet. Spun asta fiindcă este remarcabil cum fiecare din membrii echipei din proiect îşi asumă mai multe roluri şi atribuţii, conforme şi compatibile cu pregătirea lor complexă: Ingrid, Directorul Artistic, este şi regizor, actorii Ionuţ Terteci şi Andrei Iordache preiau  mai multe roluri când mersul spectacolului o cere, Lucian, regizorul filmului este şi sculptorul digital al capetelor de păpuşi iar Valeria, care construieşte scenografia spectacolului, mânuieşte principalul personaj al legendei, frumoasa Dâmboviţa.  O întreb: se împacă un scenograf cu lumea reală când face scenografia unui spectacol? 

„Se împacă la fel ca orice artist care creează” spune Valeria. „Cu completarea, în cazul scenografiei, că fiecare obiect din jur poate fi o inspirație sau o rezolvare a unei situații scenice, că atenția față de obiecte, texturi, forme, culori este poate mai ascuțită, că detaliile sunt observate şi analizate în permanenţă, că totul poate căpăta o valoare scenică deosebită, în orice moment.

Desigur, toate astea îți pot schimba comportamentul şi atenția pentru alte lucruri din lumea reală, dar cred că asta se întâmplă în orice meserie.

La fel cum un actor este mai atent la cei din jur, observă gesturi, analizează tipologii, caută şi găsește asemănări cu personajul pe care îl are de “construit” dincolo de ochiul omului obișnuit, face exerciții de introspecție şi de trezire a memoriei afective etc.

La fel e şi în scenografie, doar că personajul de construit este de fapt “decorul”.

În postarea următoare vom povesti ce se întâmplă pe la filmări, prilej cu care vom vorbi despre fiecare artist din echipă, despre arta actoricească şi marionete şi, printr-o opoziţie artă-tehnologie, vom aduce vorba despre cum se printează în 3 dimensiuni chiar şi o păpuşă.

Ne găsiţi pe pagina de facebook a proiectului: „Rădăcini Urbane”

Ne oprim azi aici cu povestea, fiindcă mâine este prima zi de „repetiţii cu costume”, de stabilit mişcarea pe scenă, locurile de întâlnire şi luminile potrivite şi mai ales modurile de mânuire a păpuşilor-personaje, pentru a le face interesante şi credibile în contactul dintre ele. Cu siguranţă vom vedea cum e nevoie de o întreagă artă şi meşteşug, ca să le faci să trăiască în toată complexitatea lor. Ele au mai puţin de o oră ca să vă convingă.  LEGENDA FRUMOASEI DÂMBOVIŢA îşi va deschide curând prima pagină. Păpuşile au tot ce le trebuie ca să pornească în aventura vieţii lor. Ca şi pentru Buratino (cel al lui Alexei Tolstoi) din momentul în care, cu buna intenţie de a merge la şcoală, îmbrăcat cu hăinuţele făcute de Tata Carlo şi cu Abecedarul sub braţ a închis, din stradă, uşa cămăruţei în care atârna faimoasa pânză pictată cu un ceaun care fierbea pe focul dintr-o vatră imaginară.

 Călin Şabac

____________________________________________________________________

Mențiune: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite.  Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.”

************************************************************************